03 Ian

a boteza

Verbul a boteza face parte dintre acelea care confirmă interesanta coincidenţă a momentului formării poporului român cu cel al creştinării sale. Termenul face parte din fondul vechi al limbii şi a apărut prin evoluţie firească din latinescul „batizare-baptizare”, desemnând acţiunea de a supune sau a se supune botezului. Cel care o realizează este, pe de o parte, preotul care oficiază ceremonia de creştinare, iar pe de altă parte, cel care are calitatea de naş sau naşă pentru copil. Ritualul presupune primirea în rândul credincioşilor a unui nou-născut, prin atribuirea unui nume întru Hristos, dar aceasta nu este singura circumstanţă în care se utilizează termenul. Una dintre celelalte situaţii are, de asemenea, valenţe religioase, şi se referă la stropirea cu agheasmă a credincioşilor şi a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericeşti.

Numitorul comun al tuturor sensurilor pe care le acumulează cuvântul pare să fie prezenţa apei, pentru că odată ieşiţi din sfera sacră, orice udare sau stropire poate purta, în sens mai mult sau mai puţin ironic, denumirea de „botez”, la fel ca şi orice încercare de a da un nume (de batjocură), un supranume sau o poreclă. În ultimă instanţă, simpla amestecare cu apă a laptelui, a vinului sau a rachiului, pentru a câştiga un ban în plus are, în limbaj familiar şi ironic, aceeaşi denumire.

Dacă ar fi să aleg dintre episoadele Bibliei unul care m-a impresionat în mod deosebit, ar trebui să amintesc de cel pe care creştinii îl rememorează de Bobotează, în ianuarie. Ioan Botezătorul este una dintre figurile apropiate sufletului meu, pentru că mi l-am închipuit mereu răzvrătit, nesupus, dedicat misiunii sale şi incapabil de compromisuri. Îmi plac oamenii incapabili de compromisuri şi mi-aş dori să fiu la fel; ştiu că acest lucru ar putea însemna să-mi pun capul pe o tipsie de argint, dar mi-ar plăcea să am curajul… Pentru că lucrul acesta se asociază cu anumite sentimente, pe care altfel nu avem cum să le cunoaştem. Îmi aduc aminte cât de extraordinar mi-a părut momentul în care Ioan l-a recunoscut pe Iisus, în care a ştiut că era cel pe care îl aşteptase. Pentru că am avut atunci confirmarea că momentele acelea, în care înţelegem lucruri dincolo de puterea noastră senzorială, sunt momentele în care stabilim legătura cu esenţele universului, cărora ar trebui să le acordăm atenţia noastră toată, întrucât ele ne întregesc şi ne luminează înţelesul ascuns al lucrurilor. Sunt oarecum mistică, însă niciodată n-am putut ignora senzaţiile de deja-vu, visele care se adeveresc, impresia că unii oameni pe care îi întâlnesc îmi sunt cunoscuţi, certitudinea pe care o am uneori că, deşi orbecăi în întuneric, undeva, toate au un rost. Şi atâta mi se pare de-a dreptul minunat că pot intui asta, încât nu pot să nu mă gândesc că – poate – mai mult ar fi prea mult.

Adauga un comentariu!



Subscribe without commenting

Alte articole pe subiecte similare

  • a (se) parfuma: Verbul a (se) parfuma a ajuns în limba română din franceză (parfumer) şi înseamnă, mai ...
  • a banaliza: Cuvânt vânturat pe buzele tuturor la ordinea zilei, şi mare făcător de minuni în rezolvarea ...
  • a cerne: Verbul a cerne este, se pare, foarte vechi în limbă, denumind – din latinescul cernere ...
  • a şcoli: Verbul a şcoli, fie că vrem, fie că nu, face parte din traiul nostru de ...
  • a şti: Ştiinţa e mare lucru în ziua de azi. De fapt, a fost în toată vremea, ...

© 2017 blog.ro-en.ro