Verbul a aprecia are de-a face cu examinarea şi evaluarea sub raport cantitativ şi calitativ, determinând preţul şi stabilind valoarea a ceva. Sau poate fi vorba despre preţuirea calităţii umane a cuiva, sens ce presupune sinonimia cu a cinsti, a considera, a onora, a respecta, a stima. În plan mental, orice socoteală, calcul sau potrivire din ochi şi cu rapiditate, orice considerare a unei situaţii, orice judecare a valorii (a unui spectacol de teatru, de exemplu), toate determină o concluzie, poate o credinţă chiar, referitoare la calitatea lucrurilor ce ne sunt înfăţişate.

În ceea ce priveşte raporturile dintre oameni, aprecierea îmi pare o formă elevată de respect. Extrem de elevată, pentru că presupune nu doar respectul, care poate fi impus ori datorat unei poziţii considerate superioare dintr-un punct de vedere oarecare. Este însă vorba nu doar de-atât, ci şi un oarecare fairplay, o distinsă jovialitate şi un zâmbet, o luminozitate în plan relaţional, care trebuie neapărat dezvăluită celorlalţi.

Mă surprinde uneori felul în care oamenii confundă „a avea nevoie de cineva” cu „a-l aprecia pe acel cineva”, iar cei care fac cel mai des greşeala asta sunt cei care se mint, crezând că dacă sunt necesari într-un loc, înseamnă automat că prezenţa lor va fi apreciată. Nu se întâmplă mereu aşa, iar dezamăgirile pot fi dureroase.

Din punctul meu de vedere, pentru a fi considerată „apreciere”, atitudinea trebuie să aibă forma pe care cel apreciat o aşteaptă. Altfel nu se vede. Iar dacă nu se vede… poate că nu există. Şi unul dintre lucrurile pe care ni le datorăm cu adevărat în viaţă este să-i căutăm pe cei care ne apreciază cum se cuvine. Cum ni se cuvine.