Verbul a ameninţa are sensuri multe, aşa cum se cuvine unui cuvânt serios, rămas pe-aici încă de pe vremea romanilor. Înseamnă, întâi de toate, „a arăta intenţia de a face rău cuiva; a face un gest de ameninţare”, lucru pe care îl găsesc interesant, pentru că, de fapt, importanţă mai mare pare a o avea dezvăluirea propriu-zisă, nu atât intenţia – care poate rămâne neconcretizată. Scopul este acela de a intimida ori de a obţine ceva de la cel ameninţat.

Un alt sens al verbului presupune „a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva” (a paşte, a pândi, a periclita, a primejdui), fără a implica vreo intenţionalitate, chiar fără a presupune o voinţă în spatele ameninţării. Tot impersonal, termenul înseamnă „a fi gata să…, a fi pe punctul de a…”, iar mai rar se poate referi la „a anunţa, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios”.

Ameninţarea realizată de către şi între oameni se poate face atât prin gesturi vorbă, cât şi prin gesturi, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel cu indexul ridicat acuzator şi agresiv. Mă gândesc că de aici o fi apărut minunatul a mănânţăla („a ameninţa cu degetul”) care circulă prin Transilvania. Şi cât de frumos se aude mai vechiul a amerinţa pe care nu prea mai avem unde-l auzi în vremurile astea.

Uneori mă gândesc serios că cel trainic talent al omului este acela de a ignora ameninţările. Le vede ori nu le vede, îi sunt aduse la cunoştinţă sau îl pândesc din umbră, ca să se năpustească asupră-i de niciunde, omul are la-ndemână eterna lui capacitate de a amâna confruntarea cu o ameninţare, până când nu mai are încotro. În afară de nenorocirile care cad peste el fără vreun avertisment, restul pot fi puse în aşteptare.

Sigur, mecanismul nu e greu de justificat, pentru că, într-adevăr, nu toate ameninţările se şi concretizează, iar viaţa nu poate fi trăită din spaimă în spaimă. Dar felul acesta de a (nu) privi lucrurile ne pune, uneori, în imposibilitatea de a reacţiona corect şi eficient în faţa unor pericole – cât se poate de concrete – care ar fi putut fi evitate. Cu un strop de atenţie acordată ameninţărilor ce le-au precedat.